21.12.2009

Ajunsesem într-o gară în care coşmarurile îngheţau şi se spărgeau în mii de bucăţele la scrâşnitul ferestrelor ce croncăneau din cauza frigului asurzitor. Căutam o sală de aşteptare unde aş fi putut să-mi las bagajul greu şi îngheţat.

Umblam fără rost; non-stopul era închis iar la casa de bilete nu găsisem pe nimeni, eram singur.

Stăteam pe marginea peronului îmbrăţişat de braţele reci ale unei ierni cumplite, tremurând din toate articulaţiile ca un motor stricat de dacie, aşteptând ore în şir trenul care se încăpăţâna să mai ajungă. Şinele începeau să se încolăcească încercând să se încălzeasca una pe alta, ca două cobre regale în timpul împerecherii.

M-am întors la barul părăsit unde nu găseşti niciodată băutură, nici măcar nu ai pe ce să te aşezi, pur şi simplu stai în picioare şi te gândeşti dacă să mai comanzi încă un rând de răbdare.

Mă întorc spre gară şi observ că un felinar îşi deschise pleoapa ca după un somn lung. Peronul prinsese viaţă iar eu găsisem în sfârşit sala de aşteptare. Era cam aglomerat, se strânseseră multe gânduri, unele mai negre decât altele, înghesuit am reuşit să-mi găsesc un locşor călduţ lângă o lampă spartă ce parcă ţine loc de un bun venit, într-un final am adormisem.

Ca prin vis auzeam un ţipăt pe un ton foarte ridicat, îmi întredeschid ochii iar lumina îmi invadase corneea având o plăcere să se refracte în irisul meu oboist din cauza lipsei de odihnă. M-am dus repede la geam ca să-mi satisfac curiozitatea, era trenul pe care-l aşteptam, în sfârşit ajungeam acasă